Pentru a înțelege anxietatea existențială, este necesară o delimitare conceptuală clară între anxietatea obișnuită și anxietatea existențială. În timp ce frica este declanșată de o amenințare iminentă și are un obiect clar exterior, anxietatea existențială este complet lipsită de un obiect specific, din contră este adesea asemănată cu un vid interior, fie el de sens, sau de scop.

Mai mult, anxietatea nu indică o patologie, ci este un efect secundar direct și natural al dezvoltării conștiinței umane. Apărând din ruperea unității instinctuale și din separarea dintre subiect și obiect, anxietatea însoțește orice creștere a conștientizării existențiale. În consecință, ea este un proces natural, care înainte de toate ar trebui acceptat și nu ignorat sau distrus.

Citându-l pe Kierkegaard:

“Anxietatea este amețeala libertății, care iese la iveală atunci când spiritul vrea să postuleze sinteza, iar libertatea privește în jos spre propria sa posibilitate, agățându-se de finitudine pentru a se sprijini. Libertatea se prăbușește în această amețeală. Mai departe de atât, psihologia nu poate și nu vrea să meargă. În acel moment precis totul se schimbă, iar libertatea, atunci când se ridică din nou, vede că este vinovată. Între aceste două momente se află saltul, pe care nicio știință nu l-a explicat și pe care nicio știință nu-l poate explica”[1].

Søren Kierkegaard

În acest eseu, voi încerca să susțin că anxietatea existențială este un lucru normal, natural și parte integrantă din viețile noastre, care acționează ca o busolă. Anxietatea nu ne arată că suntem pe drumul potrivit, ci ne semnalează prin lipsa de sens sau prin disconfortul mental și spiritual, că direcția pe care am ales-o, poate, dictată de constructe sociale, rea-credință sau lipsă de congruență cu sinele nostru autentic, nu este cea potrivită.

Cel mai puternic argument care susține teza este că anxietatea existențială se declanșează ca un sistem de alarmă atunci când fugim de propria noastră libertate și responsabilitate. Libertatea implică incertitudine, iar fiecare decizie luată implică un risc ridicat, când suntem nevoiți să facem o alegere înseamnă de obicei că va trebui să renunțăm la celelalte opțiuni, iar acest lucru este acompaniat de sentimente de vinovăție, frică sau chiar nedreptate.

Când ignorăm ceea ce suntem și încercăm să luăm decizii folosindu-ne doar de rațiune, prin calcule logice pur tranzacționale sau când ne bazăm pe normele societății în care trăim, busola noastră interioară care încearcă în permanență să ne arate drumul corect declanșează anxietatea.
Un exemplu propus de Nash Popovic este studiul de caz al unei femei care trebuia să aleagă între doi bărbați. Presiunea de a nu face o alegere greșită a aruncat-o într-o angoasă paralizantă, simțind că „se învârte în cercuri”[2]. Blocajul ei a dispărut spontan abia după ce terapeutul a ghidat-o să lase calculele deoparte și doar să stea în liniște cu gândurile și emoțiile ei, moment în care femeia s-a aliniat cu sinele ei autentic și a știut exact ce își dorea de fapt.

Anxietatea ei fusese, așadar, o busolă inversată care îi indica falsitatea procesului de alegere pur rațional, bazat pe criterii superficiale. Pentru a urmări corect această busolă, poate ar trebui să adoptăm o atitudine precum cea descrisă de Viktor Frankl: „ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce aşteptăm noi de la viaţă, ci mai degrabă ceea ce viaţa aşteaptă de la noi” [3]. Anxietatea dispare atunci când renunțăm la „pălăvrăgeală” și ne asumăm responsabilitatea de a găsi răspunsul cel mai apropiat de noi prin acțiune, în fața sarcinilor reale și concrete pe care viața ni le trasează.

Această anxietate nu se manifestă, de regulă, printr-o criză vizibilă în exterior sau prin atacuri de panică agresive, ci capătă forma a ceea ce putem numi „panica tăcută de a fi în viață”. Ea apare mai degrabă în momentele de liniște, după ce zgomotul cotidian se stinge, după ce am terminat activitatea pe care o desfășurăm în fiecare zi, sau după ce am îndeplinit un scop la care am lucrat mult timp, aducând cu sine un sentiment vag de derivă și goliciune. Această senzație nu este o problemă legată de sistemul nervos care trebuie amorțită prin consumul continuu de conținut media, sau prin imersarea într-o acțiune recurentă al cărei singur scop e să umple golul pe care îl avem, ci, cred eu, reprezintă un instrument de măsurare a congruenței noastre interioare.

La fel cum funcționează o busolă, acest disconfort abstract nu ne indică un eșec, ci ne avertizează că rolurile și rutinele nu ne mai pot proteja de greutatea propriilor alegeri. Sentimentul de neliniște ne transmite că trăim pe pilot automat, mânați mai degrabă de inconștient, de mecanisme de apărare maladaptive și de dorințe superficiale, create dintr-o nevoie reprimată sau chiar din lipsă. Putem găsi o cale mai potrivită transformând anxietatea dintr-o amenințare a vidului într-o invitație lucidă de a ne asuma conștient și autentic propria existență fără a fi mânuiți de “reaua-credință”.

Conceptul de rea-credință este ilustrat prin atitudinea unui chelner care încearcă să se identifice mecanic cu funcția sa socială. Sartre descrie comportamentul acestuia subliniind că „are gestul viu şi apăsat, un pic prea precis, un pic prea rapid, vine către consumatori cu un pas puţin prea viu, se înclină cu puţin prea mare grabă, vocea sa, ochii îi exprimă un interes puţin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului” [4]. Astfel, el adoptă intenționat un rol artificial, deoarece în realitate el „se joacă, se amuză. Dar de-a ce se joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ţi da seama: se joacă de-a picoloul”. Această mimare apare dintr-o exigență a societății, fiindcă „politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa”, întrucât, de exemplu, „un băcan care visează este ofensator pentru cumpărător”.

Din perspectivă ontologică, omul nu poate fi redus la un obiect inert, Sartre spunând că „din interior, picoloul nu poate fi numaidecât picolo, în sensul în care această călimară este călimară sau paharul este pahar”. Rolul său social este definit de abstractizări, iar „acest subiect de drept este cel pe care îl am spre a fi şi care nu sunt”. Conștiința este separată de acest rol, omul neputând fuziona cu el: „El este o «reprezentare» pentru alţii şi pentru mine însumi, asta înseamnă că eu nu pot fi el decât în reprezentare. Dar dacă mi-l reprezint nu sunt el, sunt separat de el, ca obiectul de subiect… nu pot decât să mimez că sunt el, adică să-mi imaginez că sunt el”.

Reaua-credință atinge punctul maxim în dorința individului de a abdica de la propria libertate, căutând confortul unui obiect. Chelnerul fuge de responsabilitatea sa afirmând falsul determinism al rolului, arătând că „ceea ce încerc să realizez este o fiinţă-în-sine a picoloului, ca şi cum n-ar fi chiar în puterea mea să le confer valoarea şi urgenţa îndatoririlor şi drepturilor mele care ţin de această condiţie”. Astfel, el trăiește o iluzie ontologică, refuzându-și transcendența, concluzia lui Sartre fiind că „dacă sunt picolo, nu pot să fiu asta în modul de a fi în sine. Sunt picolo în modul de a fi ceea ce nu sunt”.

Cel mai puternic argument contra acestei perspective este că anxietatea existențială poate scăpa de sub control, transformându-se dintr-un ghid care ne aliniază cu sinele nostru autentic într-o forță distructivă și complet paralizantă. Conștientizarea nimicului, a impredictibilității morții sau a faptului că viața ar putea fi lipsită de un scop predefinit reprezintă surse masive de angoasă existențială, care ne-ar putea lăsa dezorientați, rătăciți și într-o continuă izolare de cei care nu înțeleg greutatea sentimentelor care ne apasă în fiecare clipă din zi.

De asemenea, în momentele de singurătate, fundamentele aparent stabile pe care ne-am construit realitatea se pot prăbuși, declanșând o nesiguranță profundă și menținând starea de anxietate permanentă, fapt care ne afectează grav starea de bine și buna funcționare. În fața presiunii uriașe aduse de libertatea alegerii, procesul nostru prin care ne facem alegerile poate fi complet înghețat, ceea ce face ca anxietatea existențială să pară un inamic imposibil de învins, în nici un caz nu o busolă.
Deși paralizia decizională și suferința sunt reale, argumentul contra ignoră faptul că golul interior și incertitudinea nu sunt forțe exclusiv negative, ci reprezintă o condiție obligatorie pentru mișcare și creștere. Popovic propune un model dialectic în care anxietatea este doar „antiteza”, o etapă tranzitorie de separare conștientă, care împinge personalitatea spre o „sinteză”: regăsirea uniunii autentice cu lumea. Singura cale de a depăși paralizia nu este regresul în iluzii, ci traversarea acestui pustiu prin detașare și contact cu realitatea. Concluzionează că o confruntare constructivă cu anxietatea inevitabilă devine posibilă doar atunci când individul este pe deplin convins că valorile pe care le va câștiga pășind spre autenticitate sunt mult mai mari decât cele obținute prin evadare sau prin regresul în iluziile oferite de societate.

Mai mult, spaima cauzată lipsei de sens se dizolvă dacă ne schimbăm complet atitudinea față de ceea ce reprezintă sensul. Așa cum observă Frankl, este cu neputință să definim sensul vieții la modul general. Acesta diferă „de la om la om şi de la o clipă la alta”. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de abstract, deoarece destinele noastre sunt unice, iar „fiecare situaţie cere un alt răspuns”. Astfel, anxietatea încetează să mai fie paralizantă atunci când o folosim exact pentru ceea ce a fost creată: să ne trezească pentru a da unicul răspuns corect și concret pe care situația prezentă ni-l cere.

În acest eseu am susținut că anxietatea existențială funcționează ca o busolă, fiind un proces ontologic natural ce ne alarmează îndepărtarea de autenticitate și congruență.

Am considerat primul argument, arătând prin studiul de caz descris de Nash Popovic că angoasa atinge cote maxime când ne raportăm artificial la alegerile noastre și dispare când acționăm în acord cu sinele nostru autentic și prin responsabilitatea asumată. Am adus obiecții referitoare la capacitatea anxietății de a provoca paralizie decizională, dezorientare și o deteriorare a stării de bine în fața nimicului.
În cele din urmă, am răspuns la aceste obiecții demonstrând că, privită dintr-o perspectivă dialectică, anxietatea este o condiție necesară pentru evoluție; ea ne forțează să renunțăm la căutarea unor sensuri generale și de cele mai multe ori, iluzorii, și să ne asumăm sarcina concretă, unică și imediată pe care viața ne-o cere.

Bibliografie

1. Kierkegaard, S. (1980). The concept of anxiety: A simple psychologically orienting deliberation on the dogmatic issue of hereditary sin (R. Thomte & A. B. Anderson, Ed. și Trad.). Princeton University Press.
2. Popovic, N. (f.a.). Existential anxiety and existential joy.
3. Frankl, V. E. (2009). Omul în căutarea sensului vieţii (S. Guranda, Trad.). Meteor Press.
4. Sartre, J.-P. (2004). Fiinţa şi neantul: Eseu de ontologie fenomenologică (A. Neacşu, Trad., A. Elkaïm-Sartre, Ed. rev.). Editura Paralela 45.