Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î. Hr), om politic și orator, reprezentant de seamă al filosofiei latine, s-a remarcat în antichitatea romană în viața publică și privată prin problemele de filosofie morală și politică, și mai puțin de metafizică, pe care le-a abordat. Cunoscută fiind considerația lui Tacit privitoare la filosofie – că „este un nume neplăcut conducătorilor” (nome principibus ingratum) – Cicero a încercat să dovedească că stăpânirii absolute exercitate de o putere tiranică i se poate opune o stăpânire de sine (pe care magistral o educă filosofia), refugiindu-se într-un sistem de cugetare și viață unde această putere nu are acces.

 

Premise

 

Dialogul reproduce o discuție reală între Cicero și fratele său, Quintus, care, după ce anterior citise tratatul De natura deorum (Despre natura zeilor), îl provoacă pe filosof la o polemică pe tema divinației. Cicero începe prin a o defini astfel: divinația este „presimțire și cunoaștere a viitorului.”(Cicero, De div.)

 

Quintus se va situa pe tot parcursul dialogului pe o poziție stoică, din care va apăra tradiția divinației, poziție căreia i se va opune cu raționalism scepticul Cicero.

 

Lucrarea De Divinatione este o pledoarie polemică, structurată în două părți, între Marcus (Cicero) și Quintus, marcând în același timp confruntarea dintre două școli de gândire: (neo-)scepticismul (reprezentat de Cicero și Carneades) și stoicismul (reprezentat de Quintus). Cu acest prilej, Cicero se concentrează pe accesul la adevăr: stoicii credeau în certitudinea cunoașterii (prin katalepsis), în timp ce scepticii susțineau că există doar probabilități, și nu certitudini, și că divinația este o superstiție, respingând ideea că oamenii pot cunoaște cu siguranță viitorul. Acest demers face din lucrarea marelui orator latin o veritabilă lucrare de epistemologie.

 

1. Distinctii conceptuale și paralele

 

Stoicism versus scepticism filosofic

Tratatul lui Cicero, asupra căruia am decis să mă aplec în acest eseu, a fost pentru mine o ocazie de a-mi stimula reflecția asupra unei dezbateri cruciale care a avut loc între stoicii și scepticii antici, cu privire la natura cunoașterii.

 

Stoicii sunt dogmatici, aspect pe care Cicero îl înfierează, iar „antidotul” la dogmatism nu poate fi decât scepticismul. Cunoașterea lucrurilor începe cu percepțiile noastre senzoriale, iar în aceasta privință există un consens empirist între stoici și sceptici. Stoicii numesc această percepție impresie – și la acest nivel de cunoaștere se opresc, iar katalepsis (gr. κατάληψις) pentru stoici e criteriul adevărului cu care se mulțumesc – și astfel actul de cunoaștere este finalizat.

 

În opoziție cu stoicismul, se situează scepticismul cu cele doua școli majore: pyrrhonismul și (neo-)scepticismul academic:

• Pyrrhonienii erau adepți ai lui Pyrrhon din Elis. Considerau că nu trebuie să ne agățăm de nicio opinie – dogma (gr. δόγμα) când avem de-a face cu situații neevidente (ascunse, interpretabile, oculte). Realizăm acest lucru, practicând epoché (gr. Ἐποχή) – adică suspendarea judecății. Și facem aceasta pentru că scopul vieții pentru un pyrrhonian este ataraxia (gr. ἀταραξία), starea de echilibru și liniște mentală, care este pusă în pericol de aderarea la opinii.

• Acel grup de sceptici care a preluat Academia lui Platon, cu noi valențe, îmbogățind-o cu noi valori și numind-o Noua Academie, considera că ființele umane nu pot dobândi cunoștințe certe, deoarece cele două mijloace de dobândire a cunoașterii – simțurile și rațiunea – pot da erori. Neoscepticii au manifestat o revenire la Socrate, conștienți ca și acela, că nu știu nimic. Probabilismul susține că, în absența certitudinii, plauzibilul sau asemănarea cu adevărul este cel mai bun criteriu de cunoaștere a acestuia.

   

Stoicismul și divinația (perspectiva lui Quintus):

Stoicii credeau într-un univers guvernat de rațiune divină – Logos (gr. λόγος) și de providență, iar „semnele” (divinația) erau considerate manifestări ale acestei ordini și parte a ei, putând oferi indicii despre viitor. Înțeleptul stoic era capabil, teoretic, să interpreteze corect aceste semne, având o cunoaștere certă (katalepsis).

 

Scepticismul și divinația (perspectiva lui Cicero și Carneades):

Contrar credinței dogmatice a stoicilor, scepticii contestau posibilitatea oricărei cunoașteri certe. Nu există katalepsis, deci nu există certitudine, doar probabilitate. Scepticii respingeau ideea că visele, augurii sau alte forme de divinație pot oferi certitudini, considerându-le adesea simple coincidențe, iluzii sau superstiții, fără o bază rațională solidă. Acești filosofi, în special cei noi, propuneau probabilismul – în lipsa certitudinii: să ne bazăm pe ceea ce pare posibil, nu pe ceea ce știm cu certitudine. 

*Deși stăpânind bine filosofia stoică, Cicero adoptă în De Divinatione o poziție sceptică, respingând divinația ca sursă de cunoaștere certă și subliniind totodată logica fragilă a stoicilor în acest domeniu.

 

2. Structura argumentației în De Divinatione

 

În Cartea I (Quintus – Stoicism), Quintus adoptă o poziție favorabilă divinației, argumentând că, „dacă zeii există și le pasă de noi”, ei trebuie să ne comunice voința lor. Și acest lucru o fac prin arta divinației. El: a) definește divinația ca fiind „preștiința și prezicerea evenimentelor care se produc prin hazard”, b) clasifică divinația în: naturală, care provine direct de la suflet, fără metodă tehnică, apărând în stări de extaz, frenezie profetică sau în timpul viselor prin vise și oracole (inspirație directă a sufletului) și artificială, care se bazează pe observație îndelungată și conjunctură (ex: astrologia, examinarea măruntaielor animalelor – haruspicarea – interpretarea fulgerelor sau a zborului păsărilor etc.); c) vine cu un argument empiric, susținând că divinația este validă deoarece funcționează în practică, și cu un plus de argument, invocând numeroase exemple istorice și mitologice de preziceri împlinite (precum eșecurile militare ale celor care au ignorat semnele); d) reliefează legătura cu divinitatea, demonstrând că, dacă divinația există, atunci există și zeii, și invers (argumentul bicondițional), subliniind că sufletul uman, fiind de origine divină, are capacitatea de a intra în comuniune cu rațiunea universală; e) justifică erorile – eșecul unei preziceri neanulând validitatea artei în sine, asa cum eșecul unui medic de a vindeca un pacient nu înseamnă că medicina nu este o știință.

*Deși în dialog Quintus prezintă aceste argumente riguroase, la finalul lucrării recunoaște că unele forme de divinație pot fi superstițioase, acceptând parțial criticile sceptice ale fratelui său, Marcus.

 

În Cartea II (Marcus – Scepticism – Noua Academie), Cicero (personajul Marcus) demontează argumentele fratelui său, susținând că profețiile care se împlinesc sunt doar coincidențe și că „semnele” sunt adesea obscure sau interpretate subiectiv. Cicero, situându-se pe poziție adversă divinației, va opune dogmatismului stoic ipostaza dubitativă. Dar, în timp ce va acuza pe stoici de diletantism, va recunoaște ca și Platon că „datoria unui înțelept e să păstreze datinile strămoșești privind cultul religios.” Ca filosof sceptic al Noii Academii, Cicero respinge validitatea divinației ca „știință” a prezicerii viitorului. El consideră că evenimentele viitoare sunt, fie rezultatul hazardului (care nu poate fi prezis), fie al legilor cauzale naturale (care țin de știință, și nu de divinație).

*În sinteză, pentru Cicero, divinația nu are un fundament real în natură sau în voința divină, ci este o instituție umană creată din motive pragmatice, menită să fie respectată în public pentru binele comun, dar respinsă intelectual de mintea rațională. Rămâne o practică nesigură, chiar dacă populară (mos maiorum – „obiceiurile strămoșilor”) și chiar dacă necesară pentru armonia Republicii.

 

3. Concluzii

 

3.1. Concluziile demersului comun al celor doi protagoniști latini sunt:

• este în interesul statului și al religiei tradiționale să se păstreze practicile divinatorii îndătinate – cea augurală și cea haruspicială;

• religia trebuie ferită de superstiția dăunatoare individului și societății;

• principalii vinovați de încurajarea practicilor iraționale divinatorii sunt filosofii stoici;

• metoda sceptică dubitativă academică a dialogului (și a schimbului liber de idei) este superioară dogmatismului stoic;

• „Frumusețea universului și armonia spațiului celest ne obligă să recunoaștem că există o forță naturală superioară și eternă și că ea trebuie privită cu venerație și respect de spița umană”. (Cicero, De div.)

• La finele prezentului studiu pe marginea divinației din tratatul De divinatione, concluzia generală care se impune în mod firesc este aceea că, în timp ce în optica stoicului, divinația este o poartă către înțelegerea ordinii cosmice și a viitorului, în cea a scepticului este o speranță iluzorie, care subliniază inabilitatea omului de a opera în această dimensiune cu certitudinea, ci doar cu probabilitatea.

Dicționar

• Auspiciile (lat. auspicia < aves spicere – a observa păsările) erau considerate de Cicero un tip de divinație proprie poporului roman – divinatio nostra – o formă de divinație inductivă ce consta în interpretarea semnelor divine, manifestate în zborul, cântul sau apetitul alimentar al păsărilor.

• (Știința) haruspiciilor (lat. aruspicina) – preciza detaliile unui ritual divinatoriu împrumutat de romani de la etrusci, ce consta în examinarea măruntaielor victimelor sacrificate (hostiae consultatoriae) în virtutea credinței că în acel moment divinitatea imprima semne fatidice în măruntaie (ficat, plămâni, rinichi, inima etc.). Aveau mare succes în timpul campaniilor militare, haruspicii fiind foarte iscusiți în cuvinte ce ridicau moralul soldaților.

• Haruspicii (sing. lat. haruspex) erau preoții ghicitori care interpretau voința zeilor și preziceau viitorul, în urma examinării viscerelor animalelor. Se bucurau de mare cinste în rândul aristocrației romane, fiind consultați înaintea luării deciziilor politice și militare majore.

• Vechea Academie este școala filosofică întemeiată de Platon în gimnaziul din grădina Akademia. „Există zei și sunt preocupați de soarta omenirii […] și au hărăzit oamenilor zeiescul dar de a străvedea cu duhul”, menționând divinația rațională, inductivă.

   

Resurse

Cicero, De divinatione