Discuții privind influența metafizicii aristotelice asupra filosofiei arabe timpurii

Istoria filosofiei universale evidențiază faptul că dezvoltarea gândirii nu s-a produs în mod izolat, ci printr-un proces continuu de transmitere, reinterpretare și adaptare a ideilor între diferite civilizații. Unul dintre cele mai importante exemple ale acestui fenomen îl constituie receptarea filosofiei aristotelice în lumea islamică medievală.

Trebuie însă precizat că filosofii islamici nu au fost simpli epigoni ai filosofiei grecești aristotelice și neoplatoniciene, remarcându-se printr-o preluare postișă a doctrinelor, ci s-au angajat pas cu pas și evolutiv într-un amplu proces de interpretare critică a acestora, dând naștere la sisteme filosofice originale, care aveau sa constituie baza de susținere a întregii construcții scolastice medievale de mai târziu. Filosofi (falāsifa)(فلاسفة)  precum Al-Kindī, Al-Fārābī și Ibn Sīnā (Avicenna) au resemnificat conceptele aristotelice privind logica, metafizica, teoria cunoașterii și filosofia naturii, integrându-le în gândirea lor.

În general vorbind, metafizica aristotelică reprezintă unul dintre cele mai influente sisteme filosofice ale Antichității și unul dintre principalele fundamente ale dezvoltării filosofiei Evului Mediu – islamice și occidentale. În cadrul civilizației islamice, receptarea operei lui Aristotel a constituit un moment decisiv pentru formarea tradiției falsafa, în care reflecția filosofică a fost orientată către reconcilierea dintre argumentația rațională și revelația religioasă. Dacă logica aristotelică a oferit instrumentele metodologice ale cercetării filosofice, metafizica a furnizat cadrul conceptual prin care filosofii musulmani au încercat să explice existența, cauzalitatea, ordinea universului și raportul dintre Dumnezeu și creație.

Contextul istoric al receptării aristotelismului

Expansiunea Califatului abbasid și întemeierea Bagdadului în anul 762 d. Hr. / 144-145 AH au creat condițiile dezvoltării unuia dintre cele mai importante centre culturale ale Evului Mediu. Sub patronajul califilor, în special al lui Al-Ma’mūn, a fost fondată celebra Casă a Înțelepciunii (Bayt al-Hikma), instituție dedicată traducerii și studiului operelor filosofice și științifice grecești.

Traducătorii siriaci și arabi, printre care Hunayn ibn Ishāq și colaboratorii săi, au realizat traduceri ale lucrărilor lui Aristotel privind logica, fizica, metafizica și etica. Textele aristotelice au circulat împreună cu numeroase comentarii alexandrine și siriace, ceea ce explică influența simultană a aristotelismului și neoplatonismului asupra filosofiei arabe. Lucrarea cunoscută sub titlul Teologia lui Aristotel, atribuită în mod eronat marelui filosof grec, era de fapt o adaptare a unor fragmente din neoplatonicianul Plotin. Existau în această pleiadă de texte și multe care circulau însoțite de comentarii neoplatonice, fapt care nu a împiedicat ca Aristotel să devină rapid autoritatea filosofică supremă în mediul intelectual islamic. Această confuzie însă a contribuit la apariția unei interpretări profund spiritualizate a metafizicii aristotelice. Prin urmare, filosofia arabă timpurie a receptat un Aristotel deja reinterpretat, ceea ce explică diferențele dintre metafizica originală și dezvoltările ulterioare ale gânditorilor musulmani.

Prima intuiție care se remarcă aici este că acest proces de traducere nu a urmărit exclusiv conservarea patrimoniului antic, ci mai degrabă a răspuns unor achiziții intelectual-culturale concrete din spațiul islamic: dezvoltarea medicinei, matematicii, astronomiei și teologiei speculative (kalām). În acest context, filosofia aristotelică a fost percepută ca un instrument capabil să ofere metode riguroase de argumentare și demonstrație a adevărului revelat.

Aristotel și relația dintre filosofie și religie

Una dintre cele mai importante moșteniri aristotelice în filosofia arabo-islamică timpurie constă în convingerea că adevărul poate fi cunoscut prin demonstrație rațională.

Filosofii islamici au încercat să arate că revelația și rațiunea nu sunt incompatibile, deoarece provin din aceeași sursă divină. Această idee a fost esențială pentru dezvoltarea tradiției falsafa. Chiar dacă numeroși teologi au criticat folosirea excesivă a filosofiei grecești, reprezentanții „aristotelismului islamic” au susținut că cercetarea filosofică reprezintă o formă legitimă de accedere la adevăr. Această perspectivă a favorizat dezvoltarea unei culturi intelectuale bazate pe argumentare, demonstrație și cercetare sistematică.

Metafizica aristotelică: premise conceptuale

Aristotel definește metafizica sau filosofia primă ca fiind știința stiințelor, știința cea mai înaltă, al carei obiect este ființa, prin ființă înțelegându-se tot ceea ce este si tot ceea ce are ființa, adică nu numai o ființă vie, ci orice lucru sau parte dintr-un lucru – ființa fiind considerată în opozitie cu neființa. (D. D. Rosca, 1968) Filosofia primă (metafizica) este știința ființei ca ceva ce este și ca ceea ce este, ființa ca ființă (gr. τὸ ὂν ᾗ ὄν [to on hê on]) și a cauzelor (principiilor) prime ale ființei. (Aristotel, Cartea A) Spre deosebire de fizică, care investighează obiectele aflate în mișcare, metafizica urmărește identificarea cauzelor fundamentale ale existenței și explicarea structurii universale a realului.

Elementul central al metafizicii aristotelice îl constituie teoria celor patru cauze: cauza materială, cauza formală, cauza eficientă și cauza finală. Nicio realitate nu poate fi înțeleasă fără raportarea la aceste principii explicative, care permit descrierea completă a devenirii și existenței lucrurilor.

Un alt concept fundamental este distincția dintre potență (gr. Δύναμις [dynamis]) și act (gr. ενέργεια [energeia]) sau ἐντελέχεια [entelecheia]). Orice ființă se află într-un proces de actualizare a posibilităților sale, iar această trecere de la potență la act explică dinamica întregii naturi.

La nivel cosmologic, Aristotel afirmă existența unui Prim Motor Nemişcat, cauză primă și ultimă a tuturor mișcărilor universului. Acesta nu creează lumea în sens religios. Deși nemișcat, o pune în mișcare prin perfecțiunea sa absolută, constituind obiectul suprem al aspirației întregii existențe. Existență care este atrasă de Primum Movens Immobile (gr. τὸ πρῶτον κινοῦν ἀκίνητον [to prōton kinoun akineton]) (Metafizica, Cartea Λ) la el prin iubire. Aceste concepte vor deveni punctele de plecare ale metafizicii islamice.

 

Al-Kindī și reinterpretarea Primei Cauze

 

Al-Kindī (numit și filosoful arabilor), un peripatetic autentic și neopitagoreic (afirma necesitatea studiului matematicii pentru a înțelege filosofia), este considerat primul filosof autentic al lumii islamice și primul autor care a încercat integrarea sistematică a metafizicii aristotelice în cultura arabă.

Pornind de la doctrina aristotelică a cauzalității, Al-Kindī afirma existența unei Cauze Prime transcendente, identificată explicit cu Dumnezeu. Spre deosebire de Aristotel, pentru care lumea este eternă, Al-Kindī susține doctrina creației universului în timp, din nimic (creatio ex nihilo), în acord cu revelația coranică.

În acest context, teoria aristotelică a cauzelor este reinterpretată pentru a demonstra dependența întregii realități de voința divină. Dumnezeu nu este doar explicația ultimă a mișcării cosmice, ci Autorul existenței însăși.

* Această modificare marchează prima transformare majoră a metafizicii aristotelice în cadrul filosofiei islamice.

Al-Fārābī și sistematizarea metafizicii aristotelice

Al-Fārābī (numit și magister secundus -„al doilea învățător”, după magister primus – Aristotel)) este primul filosof musulman care construiește un sistem metafizic coerent, inspirat în mod explicit din Aristotel.

Este filosoful care pentru prima dată face distincția nu doar logică, ci și metafizică, între esență și existență în ființele create. Existența nu este un caracter constitutiv al esenței; ea este un predicat, un accident al acesteia (Corbin, 1964). Aceasta distincție va impune o alta: între ființa cu necesitate (Ființa Necesară) și ființa posibilă. Ființa posibilă nu poate exista prin sine, deoarece existența și non-existența sa sunt indiferente; existența sa ii este dată de un altul: Ființa Necesară. (Corbin, 1964)

Aceasta teză care va avea așa de mare importanță la Avicenna, a fost expusă pentru prima dată de Al-Fārābī.

În concepția sa, Dumnezeu reprezintă Prima Existență (al-mawjūd al-awwal), realitate absolut simplă și perfectă, din care derivă întregul univers.

Totuși, explicația cosmologică nu mai urmează strict modelul aristotelic. Al-Fārābī introduce teoria emanației, de origine neoplatonică, potrivit căreia din Dumnezeu emană succesiv intelectele cerești și sferele cosmice, până la apariția lumii materiale.

Deși această doctrină diferă de cosmologia aristotelică, ea păstrează principiul fundamental conform căruia existența universului depinde de o Cauză supremă.

Un alt aspect important îl constituie teoria substanței. Inspirându-se din Aristotel, Al-Fārābī afirmă că realitatea este organizată ierarhic, fiecare nivel existențial fiind definit prin forma sa specifică. Materia nu există independent, ci numai în unitate cu forma, iar această structură reflectă ordinea rațională instituită de Prima Cauză.

Ibn Sīnā și dezvoltarea metafizicii aristotelice

Apogeul influenței aristotelice asupra metafizicii islamice este reprezentat de opera lui Ibn Sīnā (lat. Avicenna).

Pornind de la analiza aristotelică a existenței, Ibn Sīnā introduce una dintre cele mai importante distincții din istoria metafizicii: cea dintre esență (māhiyya) și existență (wujūd).

Pentru Aristotel, această separație nu este formulată explicit. Ibn Sīnā dezvoltă însă ideea potrivit căreia esența unui lucru nu implică în mod necesar existența sa efectivă.

Aristotel nu spune niciodată că Primul Motor Nemiscat e o existență necesară. Ibn Sīnā aduce ceva nou în argumentatie – necesitatea.

Din această analiză rezultă celebra clasificare a ființelor în ființe contingente și ființă necesară.

Ființele contingente pot exista sau nu, deoarece existența lor depinde de o cauză externă și acestea sunt lucrurile și ființele – plante, animale, om. Dumnezeu este singura Ființă Necesară, a cărei existență derivă din propria natură și nu necesită nicio explicație suplimentară.

Metafizica esenței a fost întemeiată prin opera lui Al-Fārābī, și odată cu ea diviziunea ființei ca ființă necesară prin sine și ființă necesară prin altul. „Universul lui Avicenna nu conține contingențe posibile – atâta timp cât el este în potență, el nu poate să existe. Daca un posibil oarecare este actualizat în ființă, aceasta se datorează faptului că existența sa este făcută necesară de către cauza sa.” (Corbin, 1964)

Ibn Sīnā preia binomul aristotelic fundamental din Metafizică – dynamis ~ energeia – folosindu-l pentru explicarea procesului de actualizare a intelectului uman și pentru descrierea raportului dintre posibilitate și existență (potență și act).

Ca și Al-Farabi, Avicenna susține teoria emanației inteligențelor, de la primul nous (prima inteligență) pană la a zecea – inteligența activă (agentă, asimilată cu Duhul Sfânt, totuna cu Îngerul revelației Gavriil/Gibril) – din care apoi emană (explodează) multitudinea sufletelor umane. (Această Inteligență Agentă nu este Dumnezeu, ca la Fericitul Augustin de exemplu.) De aceea, în optica avicenniană, intelectul uman are o natură de înger în potență, omul fiind socotit „înger terestru” și de aici și destinul sufletului său.

* Această demonstrație metafizică reprezintă una dintre cele mai influente resemantizări ale aristotelismului și va constitui fundamentul argumentației cosmologice dezvoltate ulterior în scolastica latină.

Cauzalitatea aristotelică și demonstrarea existenței lui Dumnezeu

Una dintre cele mai importante contribuții aristotelice la filosofia islamică privește teoria cauzalității.

Aristotel considera că orice fenomen are o explicație cauzală și că regresul la infinit al cauzelor este imposibil, fiind necesară existența unei cauze prime.

Filosofii musulmani pornesc de la această idee în elaborarea demonstrațiilor existenței lui Dumnezeu.

La Al-Fārābī și Ibn Sīnā, lanțul cauzal conduce inevitabil către o existență absolut necesară, care explică existența tuturor lucrurilor contingente.

* Astfel, teoria aristotelică a cauzelor capătă o funcție teologică, neintenționată în filosofia greacă.

Teoria intelectului

Poate cea mai profundă influență aristotelică asupra filosofiei arabe privește teoria intelectului. În tratatul Despre suflet (De Anima), Aristotel distinge între intelectul pasiv și intelectul activ. Această idee a devenit una dintre principalele teme ale filosofiei islamice. Pornind de la De Anima, filosofii musulmani dezvoltă doctrina intelectului activ ca principiu al cunoașterii. Intelectul activ nu reprezintă doar condiția cunoașterii umane, ci și legătura dintre lumea inteligibilă și intelectul individual.

Al-Fārābī interpretează intelectul activ (Intelectul (de) Agent) ca intermediar între Dumnezeu și intelectul uman, fiind responsabil pentru actualizarea capacităților cognitive ale omului.

Ibn Sīnā dezvoltă această teorie într-un sistem complex al facultăților sufletești, descriind procesul prin care intelectul uman evoluează de la potențialitate la actualitate prin contactul cu intelectul activ.

Această concepție va influența ulterior filosofia lui Ibn Rushd (lat. Averroes), precum și scolastica occidentală, în special pe Albert cel Mare și Toma d’Aquino.

* Această interpretare depășește semnificativ cadrul aristotelic și conferă metafizicii Stagiritului o dimensiune spirituală, caracteristică filosofiei islamice.

Originalitatea filosofiei arabe timpurii

Deși influența aristotelică este incontestabilă, filosofia arabă timpurie depășește paradigmatic și conceptual cu mult suspiciunea de simplu aristotelism resemnificat sau neoaristotelism, în cel mai bun caz.

În primul rând, conceptele aristotelice au fost reinterpretate prin intermediul neoplatonismului. În al doilea rând, filosofia islamică a urmărit armonizarea demonstrației raționale cu doctrina revelației.

În consecință, noțiuni precum creația lumii, providența divină, profeția, nemurirea sufletului și învierea trupurilor au fost integrate într-un sistem metafizic care iese din cadrul filosofiei aristotelice.

Originalitatea acestei tradiții constă tocmai în transformarea unei filosofii grecești într-un sistem compatibil cu exigențele monoteismului islamic strict, absolut (tawhid), opozant trinitarismului creștin. Filosofia arabă nu trebuie considerată o simplă anexă a filosofiei grecești, ci o tradiție intelectuală originală, construită în jurul și în favoarea conceptului central al teologiei musulmane – tawhid.

În ciuda prestigiului de care s-a bucurat Aristotel, filosofia arabă timpurie nu poate fi redusă la aristotelism. Prin urmare, influența lui Aristotel trebuie înțeleasă ca punct de plecare pentru elaborarea unei filosofii originale și nu ca pretext de reproducere a gândirii grecești.

„Părintele” distincțiilor dintre esentă și existență, Ibn Sīnā, va deschide practic poarta teologiei speculative creștine scolastice, prin Toma d’Aquino. Acea teologie bazată pe cunoaștere contemplativă și teoretică, care căuta adevărul pentru adevăr, de dragul lui, și care reflecta realitatea divină prin intermediul rațiunii umane, întocmai ca într-o oglindă.

Acestea fiind spuse, conchid că ignorarea importanței gândirii islamice timpurii în construcția și evoluția culturii europene, așa cum o cunoaștem în prezent, ar duce într-o înfundătură epistemologică orice încercare de înțelegere, din punct de vedere istoric, a doctrinelor filosofiei universale.

Referințe bibliografice

Al-Farabi. (2002). Despre intelect și inteligibil. Cluj-Napoca: Dacia.

Al-Kindi. (2017). Despre filosofia primă. Iași: Polirom.

Aristotel. (1998). Metafizica. București: Paideia.

Avicenna. (2012). Cartea definițiilor. Iași: Polirom.

Corbin, H. (1964/2005). Istoria filosofiei islamice. București: Herald.

Gutas, D. (1998). Greek thought, Arabic culture: The Graeco-Arabic translation movement in Baghdad and early Abbasid society. Routledge.

Peters, F. E. (1968). Aristotle and the Arabs. New York University Press.

Rus, R. (1994). Istoria filosofiei islamice. București: Enciclopedică.

 

 

Leave a comment