V-aţi întrebat vreodată cât din învăţăturile filosofilor antici pot fi preluate astăzi ca atare? Ar fi de dorit, de exemplu, să folosim unul din cele mai cunoscute exerciţii spirituale propuse de stoici, premeditatio malorum?Respectând stilul epistolar al vremii dar şi maniera de a scrie, iată un posibil dialog cu Seneca al omului de azi.

 

Dragul meu Seneca,

 

Dintre toate exerciţiile propuse de tine pentru fortificarea sufletească, unul îmi pare cu deosebire mai dificil şi mai periculos, mai ales pentru minţile lipsite de forţă: să ai mereu în faţa ochilor (folosindu-ţi imaginaţia) toate lucrurile rele care ţi se pot întâmpla: boală, război, pierderi, moarte. Tu spui că acest exerciţiu este o pregătire mentală pentru pentru a face faţă cu seninătate evenimentelor nedorite, atunci când acestea apar. Eu spun că, dimpotrivă, este un mod prin care poţi cădea în cea mai neagră melancolie. Tu spui că, prin repetiţie zilnică, gândurile rele şi-ar pierde din forţă. Eu, dimpotrivă.

 

Înainte de a trece la examinarea temeiurilor prin care putem considera folositor sau nu acest exerciţiu, trebuie să ştii că din epoca ta şi până astăzi s-a dezvoltat o ştiinţă numită psihologie, care se ocupă de studiul psihicului uman – acesta cuprinde mult mai mult decât ştiaţi voi şi, dacă ai curiozitatea, ai putea căuta informaţii despre conştient şi inconştient, despre importanţa mediului în dezvoltarea psihică, despre traumă psihică, măsurare şi adaptare – le vei găsi la tot pasul. Psihologia a numit premeditatio malorum „tehnica vizualizării negative”, numită astfel prin opoziţie cu vizualizarea aspectelor pozitive ce însoţesc o viaţă bună: succes, sănătate, prosperitate. Trebuie să mărturisesc că şi noi preferăm să ne gândim la lucruri agreabile, dar despre asta putem vorbi în altă parte.  

 

Aşadar, hai să cercetăm împreună dacă este cu adevărat de dorit să folosim vizualizarea negativă aşa cum ne propui tu, prin repetiţie zilnică!

 

Mai întâi, tu spui că acest exerciţiu transformă frica în rezilienţă, adică ajută la a-ţi păstra sufletul pregătit pentru orice, a fi curajos în faţa oricăror nenorociri. Însă psihologii de azi, folosindu-se de multiple tehnici şi teorii (una dintre cele mai cunoscute şi utilizate se numeşte „terapie cognitiv-comportamentală”),  au constatat nu doar că, prin anticipare, sufletul nu ar deveni neapărat mai lipsit de teamă şi cu adevărat pregătit pentru orice, ci, dimpotrivă, că anticiparea excesivă sau repetată a celor de nedorit, (azi acest exces se numeşte „ruminaţie”) conduce deseori la teamă exagerată, anxietate şi chiar la depresie cronică. Tu numeşti frica o nebunie şi pierderea cu firea o caracteristică a spiritelor slabe sau a proştilor, dar chiar vizualizarea negativă ar putea genera sau întreţine această frică. Iar aceste spirite slabe de care vorbeşti sunt persoane vulnerabile nu pentru că sunt slabe şi neraţionale, ci pentru că au anumite suferinţe descrise astăzi de acea ramură a medicinii numită „psihiatrie” (ea se ocupă de tulburările minţii, pe care voi le trataţi prin filosofie sau ritual). Însă nu toate acestea sunt maladii ale spiritului vindecabile prin fortificare sufletească, unele din ele au nevoie de alte leacuri (chiar medicamente). Ştiu că poate nu îţi va plăcea ce spun, dar, pentru aceste persoane, exerciţiile de vizualizare negativă ar produce doar o „suferinţă voluntară gratuită”, după cum le numeşte Epicur.

 

În al doilea rând, afirmi că ceea este cu totul neașteptat lovește mai dureros şi că nimic nu ar trebui să ne ia prin surprindere, că ar trebui să anticipăm fiecare detaliu al acţiunilor noastre viitoare. Dar cum putem noi să ne imaginăm chiar toate lucrurile rele ce ni se pot întîmpla? Oare nu ar trebui să ne petrecem dimineţile închipuindu-ne în amănunt toate catastrofele care, teoretic, ne aşteaptă la ieşirea din casă şi nu numai? Cât timp crezi că ar dura tot acest proces? Oare ne-am mai da jos din pat?

 

În al treilea rând, chiar dacă exerciţiul ar folosi unora, şi anume celor mai rezistenţi (şi dacă sunt rezistenţi, atunci la ce le-ar mai fi folositor exerciţiul?), există riscul, după cum am spus, de a agrava anumite stări, precum depresia, la alţii. În acest ultim caz, exerciţiul ar fi cu totul dăunător. Dar oare cum putem şti cine sunt cei rezistenţi fără a-i supune pe toţi experimentului vizualizării negative? Iar noi, modernii, necunoscând dinainte cine poate suporta acest exerciţiu, nu ne putem asuma acest risc: cine va deveni cu adevărat liniştit şi senin şi cine va avea nevoie de tratament psihiatric? (ai auzit de malpraxis?). Ar trebui să ne întrebăm, pentru fiecare om în parte, dacă gândurile (aşteptările negative) aduc cu ele soluţii utile sau repetă neîncetat aceleaşi probleme, fără rezolvare, într-un cerc vicios nedorit. Ar fi necesară, deci, o folosire individualizată a exerciţiului de vizualizare, bazată pe o cunoaştere prealabilă a resurselor şi vulnerabilităţilor fiecărui om. Ştiinţa psihologiei ar putea identifica aceste condiţii prealabile (prin măsurare), însă nu cu aşa de mare precizie cum ne-am dori (coeficientul de predicţie este destul de limitat în psihologie).

 

În al patrulea rând, tu spui: nu evenimentele în sine rănesc, ci modul în care le interpretăm. Dar oare nu te contrazici aici? Pentru a ajunge să interpretăm un lucru, acesta trebuie să fi avut deja loc, şi cred că aici eşti de acord cu mine când spun că nu putem prezice care ne vor fi reacţiile sau judecăţile despre un lucru neîntâmplat încă. Mai mult, dacă interpretările sau judecăţile rănesc, ele pot fi modificate (prin procedee propuse chiar de contemporanii tăi şi din care s-au inspirat tehnicile moderne de recadraj cognitiv din psihoterapia cognitiv-comportamentală, găselniţa de care ţi-am spus mai sus). Mai mult, imaginaţia ne poate induce şi ea în eroare: putem exagera efectele unor evenimente încă neîntâmplate (psihologia o numeşte „catastrofizare”), dar în realitate să nu fie chiar aşa de rău; în imaginaţie putem, de asemenea, subestima capacitatea noastră de a face faţă unor evenimente încă neîntîmplate, dar în realitate să facem faţă mult mai bine, chiar şi fără „antrenament”. Chiar tu spui că suferim mai mult în imaginaţie decât în realitate, deci ce preţ să putem pune pe imaginaţie? Eu cred că doar confruntarea cu evenimentul în sine poate da seamă cu adevărat de capacitatea noastră de a-i face faţă. Îmi amintesc aici de epistola ta în care îi povesteai lui Lucilius cum te deranjează vecinii mult prea gălăgioşi şi cum, în ciuda eforturilor tale de a-i ignora ai decis, în cele din urmă, să te muţi. Vezi, poate că ţi-ai imaginat cândva că vei găsi moduri mai spirituale de a face faţă situaţiei, dar până şi tu ai renunţat, găsind o soluţia optimă pe moment (căci mi-e greu să cred că doar vizualizarea unui astfel de lucru neplăcut, cum sunt vecinii nepotriviţi, te-ar fi condus la această rezolvare).

 

În al cincilea rând, spui că vizualizarea negativă ar ajuta la detaşare emoţională atunci când evenimentele imaginate chiar apar. Dar mă întreb dacă această detaşare nu ar bloca, de fapt, exprimarea autentică a emoţiilor în chiar momentul când este nevoie de această exprimare, ştiind azi că rolul emoţiilor este unul de autoreglare. Este nevoie de o anumită intensitate emoţională pentru a susţine performanţa şi luarea deciziilor şi pentru a preveni ceea ce acum se cheamă stres posttraumatic (cam ce era la voi asociat cu insomniile, visele urâte, tristeţe accentuată sau melancolie şi chiar halucinaţii, care tulburau viaţa celui ce le trăia atunci, ca şi acum).

 

În al şaselea rând, acceptând că putem să ne antrenăm, cu ajutorul  vizualizării negative, pentru a suporta cu seninătate lucrurile cu adevărat dificil de suportat, nu ne-am educa oare sufletul să păstreze o distanţă emoţională şi faţă de lucrurile bune? El ar ajunge astfel să nu se mai bucure pe deplin atunci când avem motive de bucurie, să nu se entuziasmeze atunci când avem motive de entuziasm şi să nu trăiască, de fapt, pe tot arpegiul emoţional care ne face să ne simţim vii. Nu am deveni oare nişte fiinţe apatice detaşate de orice?

 

În al şaptelea rând,  mă întreb dacă reţeta pe care o propui tu, chiar dacă ar putea aduce o anumită pace sufletească, nu ignoră oare complexitatea emoţiilor umane? Mai mult, apare întrebarea: este, oare, lipsa suferinţei emoţionale de dorit? Tu spui că este nebunie lipsa capacităţii de a îndura nenorocirile cu inima uşoară şi că, altminteri, îţi devii sclav ţie însuţi. Îmi amintesc de scrisoarea ta către Lucilius în care povesteai că, dacă ţi-ar fi luat foc casa iar soţia şi copiii ar fi pierit în incendiu, tu ai fi putut fi senin, deoarece nimic din ce îţi aparţine nu ţi-a fost luat cu adevărat. Iartă-mă, dragă Seneca, dacă nu consider acesta un comportament pe de-a-ntregul omenesc.

 

În al optulea rând, tu spui că practicarea premeditatio malorum ne poate ajuta pentru cea mai mare teamă a noastră, teama de moarte. Spui că teama de moarte ne umileşte, dar eu spun că teama de moarte este ceva profund uman şi chiardădător de sens. Tu spui că nu ar trebui să ne temem de moarte pentru că la capătul vieţii ne aşteaptă natura, cea care ne-a dat viaţă, şi că teama de moarte este nejustificată. Eu spun că teama nu este aşa de raţională pe cât presupui, că înlăturarea ei nu se face prin raţiune doar. Şi, în definitiv, ne putem pregăti cu adevărat pentru ceva aşa de important ca Marea Trecere? Ştim amândoi oameni practici şi raţionali care s-au pierdut cu firea în momentele în care moartea le-a acompaniat existenţa, iar asta nu îi face mai puţin raţionali, ci mai mult umani.

 

În ultimul rând, premeditatio malorum nu este total inexistentă pentru noi, oamenii obişnuiţi – şi nu filosofi. Există o anume vizualizare negativă pusă în practică de toţi, în diferite momente ale vieţii, într-un mod ce nu implică exersare voită, ci vine de la sine natural, ca orice gând asupra căruia insistăm doar atâta vreme cât ne este benefic. Oamenii au aşteptări negative în proporţii pe care le pot gestiona. Nimeni nu se urcă într-un avion (maşină zburătoare – nu, nu m-am smintit!) fără să ştie că există riscul prăbuşirii. Nimeni nu asistă la o înmormântare fără să se gândească la finitudinea vieţii. Şi gândurile acestea, chiar dacă nu sunt exersate ca atare în antrenamente zilnice, sunt tot vizualizări negative. Există însă o moderaţie în aceste aşteptări negative, moderaţie care ne face să trăim cu picioarele pe pământ, dar care nu ne paralizează în faţa vieţii.

 

În încheiere, dragă Seneca, aş aprecia răspunsul tău, dacă ţi se pare că argumentele mele merită răspuns. Şi închei cu următoarea istorioară, care poate să fie interpretată ca slujind atât pentru ideile tale cât şi pentru ale mele, chiar daca sunt în opoziţie: «Doi fermieri americani care locuiau la distanţă mare unul de celălalt s-au pus de acord: ne vom întîlni în cutare timp şi în cutare loc. Amîndoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă pînă la locul de întîlnire stabilit. Cînd în cele din urmă s-au întîlnit, unul spuse: „Ia uite ce mi s-a întîmplat. Era cît pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pămînt. Har Domnului că n-am păţit nimic. Dar cînd m-am ridicat, m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi şi i-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură.” Cel de-al doilea fermier spuse: „Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decît tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pămînt. Nu am căzut în niciun pericol. Dacă mă gîndesc la toate cîte mi s-ar fi putut întîmpla…!”»*

 

                                                                                                                              Rămâi cu bine!

* Daniel Ciobanu, „Să educăm prin pilde şi povestioare”, Editura Presa Bună, Iaşi, 1999.

Notă:  La baza acestei scrisori imaginare către Seneca stau ideile acestuia din două lucrări: Seneca, Naturales quaestiones. Stiintele naturii in primul veac, Ed. Polirom, Iaşi, 1999 şi Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. 1 şi 2, Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2014.

Foto copertă: Doina Albescu