Introducere

Epicur spune: liberarea de frică și de dorință (ἀταραξία) și lipsa de orice oboseală (ἀπονία) sunt plăcerile supreme (καταστηματικαὶ ἡδοναί) – liberarea de griji și de muncă, să nu ai nici un fel de interese, să nu te legi de nimic ce ai putea fi în pericol să pierzi. (Diogene Laertios)

 

În istoria filosofiei antice, puține doctrine au fost atât de frecvent interpretate eronat precum epicurismul. De-a lungul secolelor, termenul „epicurian” a ajuns să desemneze în limbajul comun persoana robită plăcerilor rafinate, consumului excesiv sau căutării exclusive a satisfacțiilor senzoriale. Această reprezentare populară și eventual prejudicativă a contribuit reflex la identificarea epicurismului cu hedonismul. Totuși, o analiză atentă a textelor lui Epicur și a tradiției filosofice pe care acesta a întemeiat-o, relevă o realitate mult mai complexă. Deși epicurismul se înscrie într-o anumită formă de hedonism filosofic, el diferă semnificativ de variantele hedoniste, asociate cu satisfacerea necontrolată a dorințelor și cu valorizarea exclusivă a plăcerilor senzoriale.

Problema care se ridică este dacă epicureismul antic poate fi considerat, fără rezerve, o doctrină hedonistă sau dacă această etichetare simplifică excesiv o filosofie ce urmărește în primul rând liniștea sufletului și eliberarea de suferință.

Hedonismul: definiție și fundamente teoretice

Termenul „hedonism” provine din grecescul ἡδονή (ἥδομαι) [hēdonē] („plăcere”) și desemnează acea orientare etică, potrivit căreia plăcerea reprezintă binele suprem și scopul ultim al existenței umane. În forma sa cea mai generală, hedonismul susține că acțiunile sunt valoroase în măsura în care produc plăcere și reduc durerea.

În filosofia greacă, una dintre cele mai cunoscute forme timpurii de hedonism a fost cea promovată de Aristip din Cirene. Aristip din Cirene (cca 435-360 î. Hr.), discipol al lui Socrate și fondator al școlii cirenaice, a fost promotorul hedonismului extrem. Școala cirenaică considera că plăcerile imediate și intense constituie adevăratul scop al vieții. Accentul era pus pe experiența prezentă, pe satisfacția senzorială și pe valorificarea oportunităților de plăcere oferite de momentul prezent.

Această perspectivă presupune câteva caracteristici fundamentale:

1. valorizarea plăcerii ca bine suprem

2. preferința pentru plăcerile imediate

3. accentul pus asupra experiențelor senzoriale

4. diminuarea importanței abstinenței.

În sensul comun contemporan, hedonismul este asociat aproape exclusiv cu această formă de căutare a satisfacțiilor individuale, deseori fără limită și fără considerații morale suplimentare.

Epicurismul: context și cadru teoretic

Hegel, în Prelegeri de istorie a filosofiei (vol. II), își începe capitolul despre epicurism cu urmatoarele considerații: „Tot așa de răspândită (filosofia stoică, n.m.) sau și mai răspândită a fost filosofia epicuriană. Deoarece, când existența politică și realitatea morală a Greciei decăzuseră, iar, mai târziu, la rândul ei, lumea imperială romană nu era mulțumită de prezent, aceasta lume s-a retras în ea insăși și a căutat aici dreptatea și moralitatea, care nu mai existau în viața publică”. Epoca lui Epicur era marcată de un scepticism puternic, în care toate valorile, inclusiv Binele, căzuseră în relativism.

Hegel avea să facă loc în teoria cunoașterii și doctrinei lui Epicur, argumentând: „opus stoicismului care considera drept adevăr ființa ca ființă gândită, Epicur a considerat ca adevărată ființa, nu ca ființă în general, ci ca ființă simțită. Tot astfel a înălțat Epicur principiul după care plăcerea este scop la nivelul gândului: plăcerea trebuie căutată prin intermediul gândirii, în ceva general care este determinat de gândire. […] în epicurism, principiul […] este senzația, individualul nemijlocit. […] Filosofia epicuriană nu trebuie considerată ca afirmare a unui sistem de concepte, ci dimpotrivă, ca un sistem aparținând reprezentării: sistem al ființei sensibile, luată ca ființă sensibilă, sistem ținând de modul obișnuit al intuirii.”

 

Epicur și fundamentele gândirii sale

 

Epicur (341-270 î. Hr.) s-a născut în anul al 3-lea al olimpiadei a 109-a, în satul Gargettos, regiunea Atenei (cf. Diogene Laertios) într-o familie modestă. Figură de înțelept autentic, care trăia în conformitate cu filosofia sa – bonum comem et humanum (Cicero) – a fost primul care a înțeles și a afirmat că sensul filosofării este fericirea omului și că, lipsită de aceasta finalitate, filosofia își pierde rostul. Chiar Cicero, în De finibus, II, îl evoca pe Epicur ca pe un „prieten devotat, bărbat bun, prietenos, iubitor de oameni, blând.” A întemeiat în 306 î. Hr. la Atena una dintre cele mai influente școli filosofice ale Antichității, care a fost activă până în sec. II d. Hr. La periferia orașului, nu departe de Academia lui Platon, Grădina avea sa devină loc permanent de întrunire al unei exemplare comunități de filosofi care-si propunea (și reușea) să trăiască după principiile unei învățături, în care viața plăcută și prietenia erau cultivate maximal, cu sinceritate și dăruire. Ca și Socrate, Epicur a angajat filosofia în lupta pentru integritatea omului, definitiv constituindu-se ca filosofie a unei vieți demne.

Întregul sistem de gandire al lui Epicur are un pronunțat caracter etic și comunică un riguros mesaj umanist. În viziunea sa, etica este finalitatea cunoașterii.

Aristotel își deschide Metafizica (cartea α, cap. 1) cu o afirmație care nu admite contestare: „Toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște. Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o provoacă activitatea simțurilor. Ei resimt această plăcere prin ea însăși chiar când nu e vorba de urmărirea unui folos.” În aceeași cheie, Epicur se exprimă la fel de categoric: „Plăcerea cunoașterii, înainte de toate.” (Pierre Hadot)

Calea indicată de Epicur în vederea atingerii plăcerii stabile și a vindecării sufletului – și exersată de către el și discipolii săi – constă în asceza dorințelor, definită ca practica disciplinării lor. Omul să se mulțumească cu ceea ce este ușor de accesat, cu satisfacerea nevoilor fundamentale și să renunțe cu hotărâre la ceea ce este inutil. Înfrânarea dorințelor este întemeiată rațional pe distincția tripartită a dorințelor: dorințe naturale și necesare, dorințe naturale, dar nenecesare și dorințe goale – nici naturale, nici necesare. Pierre Hadot consideră că această distincție fusese deja făcută de către Platon în Republica.

Metoda: „trebuie uitate efortul și încordarea. Dimpotrivă, exercițiul fundamental epicurian constă în relaxare, seninătate, în arta de a trage folos din plăcerile sufletului și din plăcerile subtile ale trupului.” (Pierre Hadot)

Asceza dorințelor constă în limitarea lor, suprimând cele ce nu sunt nici naturale, nici necesare și restrângând cât mai mult pe cele naturale, dar nenecesare. Această asceză definește modul de viață epicureic (și este o enigmă pentru noi de ce etica sa a stârnit așa de multe proteste).

 

Analiza esenței și argumentului hedonismului epicurienilor

 

După cum deja am precizat, epicurismul s-a dorit a fi un mod îndreptățit de a căuta modalități de suprimare sau compensare a durerii (suferinței) într-o epocă a marilor prăbușiri valorice. În acest scop, Epicur va căuta să cunoască resursele ultime ale existenței omului, profunzimea sa, resursele ultime naturale. Omul este o ființă în sine, nu pur și simplu un prizonier al naturii și istoriei, și are o autonomie de sine și poate dispune de sine, poate valorifica și se poate bucura de natura sa proprie. Or, Epicur este cel ce descoperă elementul stimulativ, statornic și constant al vieții, izvorât tocmai din motivația ei organică: plăcerea. Care, și în mijlocul celor mai vitrege împrejurări pe care viața ni le rezervă, rămâne ultima resursă a fericirii. (Irinel Dincă)

Etica lui Epicur pleacă de la observația că nenorocirea oamenilor derivă din ignorarea de către ei a plăcerilor autentice. Mai mult, suferința omului vine din propriul suflet mai degrabă decât din partea zeilor, oamenilor sau întâmplărilor vieții.

„Plăcerea, spune el, este primul dintre bunurile înnăscute, în mod firesc (fără a o pretinde sau aștepta de la ceilalți), plăcerile îi sunt cele mai apropiate omului. Pe ele ne luăm punct de plecare al fiecărei alegeri și al fiecărei aversiuni și ne întoarcem la ele. Deci urmarea e cultivarea ei cu înțelepciune, căci dacă istoria și societatea pot deveni potrivnice, natura proprie nu e niciodată împotriva ființei. Fericirea deci depinde de natura noastră și de limitele ei. Nu trebuie să dorim a o depăși (căci în forțarea condiției umane constă tragedia în viziunea omului Greciei Antice).” (Pierre Hadot)

Teza principala a filosofiei sale este că plăcerea este permanenta posibilitate a fericirii ce i se oferă, nu de către alții, ci din sine însuși omului.

Încă de la început Epicur identifică menirea filosofiei în destinația ei terapeutică: ea va trebui să vindece maladiile sufletului, pentru că numai astfel cultivarea plăcerilor devine pe deplin posibilă. Pentru el există plăceri în mișcare, agreabile și mângâietoare – plăceri mobile (plăceri efemere) – căutate de oameni „cu insațietate și lăcomie” și care, la sfârșit, după ce au fost consumate, produc durere – și plăceri stabile (plăceri ca stare de echilibru) – adevăratele plăceri pe care Epicur îndeamnă spre cultivare, această cultivare fiind garanția fericirii. Reiese clar că plăcerea stabilă e de altă natură decât plăcerile mobile – ea se opune acestora precum ființa se opune devenirii, repaosul mișcării simultaneitatea timpului. În această stare se deschide conștiinței un sentiment global al existenței proprii, sentimentul existenței pure, fără scop și motivație, care-și este suficientă sieși. Acest sentiment se traduce prin bucurie permanentă a existenței, pe care o resimte eul și care nu poate fi afectată de nici un fel de accident sau vicisitudini. În acest echilibru înțeleptul atinge liniștea sufletească și, în final, e ferit de tulburare, asemenea scepticului (ἀταραξία).

Cred că tocmai în această clasificare a plăcerilor, între plăceri mobile și plăceri stabile, și evaluate după finalitatea lor, stă dinstincția între acel hedonism legitim epicurian și hedonismul în accepțiunea sa peiorativă. Este foarte necesar să se cunoască acest lucru cu claritate pentru a se evita eroarea de apreciere și confuzia între termeni.

Cutezanța lui Epicur de a gândi cu rigoare o etică a plăcerii explică acuzațiile de imoralitate ale contemporanilor săi, precum și prezumția de hedonism vulgar orientat pragmatic, aplicată gândirii sale. Acest hedonism ar semnifica tentativa atribuită lui Epicur de a ridica plăcerile senzuale, exclusiv de viziune pur carnală, la rangul de ideal legitim și fericit de viață al omului. Nimic mai greșit decât această credință. „Epicur voia să dea omului amenințat de o disperare mută ceea ce criza societății în care trăia îi refuza: șansele unei vieți plăcute și optimiste, conduse de cumpătare, rațiune și echilibru.” (Pierre Hadot) Mai mult, se argumentează că omul curajos și inteligent își poate asigura oricând o viață plăcută, chiar și în mijlocul vicisitudinilor, mizând pe facultățile lui naturale. În acest context, cultivarea plăcerilor naturale și apoi administrarea lor înțeleaptă și cu discernământ este calea spre fericire. Înțelegem deci că Epicur nu desființează morala prin desfrâu și nu coboară omul printre animale, mai mult, înțelege că un hedonism vulgar ar scoate omul în afara societății. „Dacă este adevărat că plăcerea este unul din bunurile înnăscute, nu înseamnă că trebuie sa alegem orice plăcere, când din ele decurge o neplăcere și mai mare pentru noi” – aici rezidă înțelepciunea – și deci fericirea constă în alegerea prudentă a plăcerilor. „El numea plăcerea binele suprem al vieții. Comportamentul pe care-l recomanda e opus voluptății, având în vedere că abuzul de mâncare, băutură și alte desfătări trupești sunt departe de a produce acea eliberare de durere a trupului sau de tulburare a minții – adevărata plăcere a înțeleptului. În plus, e imposibil să duci o viața plăcută dacă nu trăiești prudent, decent și drept.” (W. K. C. Guthrie) Întreaga filosofie a lui Epicur avea curaj intelectual și noblețe morală.

I s-a reproșat lui Epicur că, prin morala sa, sustrage omul de la datorie și responsabilitate, ademenindu-l cu promisiunea unei vieți fericite egoiste. Dar întreaga lume greacă intra în declin, ceea ce a condus la soluții de viață și doctrine individualiste! NU egoiste. Ca dovadă, Epicur acorda un loc proeminent în ecuația fericirii prieteniei. Comunitatea „Grădinii” cultiva relații prietenești foarte strânse și sincere, în care egoismul era exclus din capul locului. Considera că accesul la fericire este deschis tuturor oamenilor, deci nu se poate pune problema egoismului și, și mai grav, al unuia generator de prejudiciu și de nefericire.

Până și individualismul lui Epicur, pentru că vorbim și despre acesta, nu este agresiv. Epicur militează pentru o fericire sobră. Astfel, într-o scrisoare, Epicur îi cere unui prieten să-i aducă o ulcică cu smântână, pentru a putea gusta atunci când va dori să se simtă îndestulat („luxos”). (Diogene Laertios)

„Plasarea virtuții pe o poziție secundară în ierarhia valorilor i-a atras dezaprobarea celorlalte școli filosofice” (Guthrie), existând părerea unui hedonism explicit în filosofia sa.

Seneca, în De vita beata, despre Epicur, are următoarea poziție: „Părerea mea este (și spun acest lucru împotriva multor concetățeni ai mei) că preceptele morale ale lui Epicur prescriu ceva sfânt și just, și, privind mai de aproape, chiar ceva trist. Fiindcă acea plăcere se reduce la ceva foarte mic și modest. Aceeași lege pe care noi o prescriem pentru virtute, el o prescrie pentru plăcere. El cere să ascultăm de natură; or este foarte redusă voluptatea cu care se mulțumește natura.” Și, în continuare, același Seneca, în ipostaza filosofului onest, adaugă : „astfel de oameni nu caută decât să-și ascundă răutatea sub mantaua filosofiei, căci plăcerea lui Epicur este cumpătată și sobră.” Pentru criticii mai vechi și mai noi care numesc orice hedonism grosier filosofie epicuriană, Seneca are și în acest punct un cuvânt greu de spus: „aceștia caută numai un paravan, o scuză, un titlu pentru dezmățul lor.”

Soluția lui Epicur nu e completă, având evidente neajunsuri. Prof. Gheorghe Vlăduțescu spunea despre filosofia lui Epicur că a fost „ca un toiag pentru bătrânețea elenismului” – și, ca orice toiag, un instrument necesar unei neputințe. „Să nu îl disprețuim deci, pentru că el dădea speranță, și de speranțe avea nevoie cel mai mult omul acelor vremuri.” (Vlăduțescu)

Paralele și distincții concluzive

1. Plăcerea negativă versus plăcerea pozitivă

Hedonismul comun urmărește acumularea de experiențe plăcute – mai multă plăcere. În schimb, Epicur definește plăcerea în termeni negativi: eliminarea durerii și a tulburării. Și Guthrie susține că etica epicureică este negativă, deoarece atingerea țelului – liniștea minții – presupune o sustragere de la toate răspunderile și îndatoririle publice. Idealul lui Epicur e „să treacă neobservat”. În plus, pentru Epicur, fericirea înseamnă „absența suferinței”. Această diferență modifică radical orientarea vieții morale.

2. Raționalitatea calculului moral

Epicurismul solicită evaluarea atentă a consecințelor fiecărei alegeri. Uneori trebuie acceptată o suferință temporară pentru obținerea unei plăceri mai mari în viitor. Alteori trebuie refuzată o plăcere imediată dacă aceasta produce efecte negative pe termen lung.

 

Este sau nu epicurismul hedonism?

 

Răspunsul necesită o nuanțare atentă, în care buna-credință devine o condiție primordială.

Dacă prin hedonism înțelegem orice doctrină ce identifică plăcerea cu binele suprem, atunci epicurismul este fără îndoială hedonist.

Dacă însă prin hedonism înțelegem căutarea neîngrădită a plăcerilor senzoriale, satisfacția imediată și consumul excesiv, atunci epicurismul nu poate fi redus la această categorie.

Epicur transformă profund conceptul de plăcere și îl subordonează idealului de liniște sufletească. Filosofia sa este mai apropiată de o etică a moderației și a echilibrului decât de imaginea populară a hedonismului.

Prin urmare, epicurismul trebuie înțeles ca un hedonism rațional, moderat și terapeutic, distinct de formele vulgare și simplificate ale hedonismului.

Concluzii finale

Ambele doctrine acordă plăcerii statutul de bine suprem și construiesc etica pornind de la experiența umană concretă. Totuși, Epicur redefinește radical natura plăcerii, transformând-o dintr-un ideal al acumulării satisfacțiilor într-o stare de echilibru caracterizată prin absența durerii și liniștea sufletului.

Confuzia persistentă dintre cele două concepte se explică prin utilizarea comună a noțiunii de plăcere, prin interpretările polemice ale adversarilor filosofici și prin transformările culturale ale termenului „epicureic”. În realitate, epicureismul nu promovează excesul, ci moderația; nu încurajează consumul nelimitat, ci limitarea dorințelor; nu glorifică desfătarea continuă, ci cultivă ataraxia.

Se poate concluziona că epicurismul este o formă particulară de hedonism, însă una sofisticată, reflexivă și profund diferită de sensul comun al termenului. Tocmai această diferență explică atât longevitatea doctrinei, cât și actualitatea sa, într-o epocă marcată de consumism și de căutare neîntreruptă a satisfacțiilor imediate.

Bibliografie

Aristotel, Metafizica, București: Paideia, 1998.

Dincă, Irinel, Filosofia – dragostea pentru frumos (un posibil manual pentru elevi și studenți), București: Vremea, 2010.

Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Iași: Polirom, 1997.

Epicur, Sentințe vaticane (citat de Pierre Hadot în Ce este filosofia antică?, p. 212).

Guthrie, W. K. C., O istorie a filosofiei grecești, vol I, București: Teora Universitas, 1999.

Hadot, Pierre, Ce este filosofia antică?, Iași: Polirom, 1997.

Hegel, G. W. F., Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II (trad. D. D. Rosca), Editura Academiei R.P. Române, 1964.

Seneca, De vita beata, c. XIII (în Hegel, Prelegeri…, vol II).

Vlăduțescu, Gh., Filosofia în Grecia veche, București: Albatros, 1984.